Lucian Blaga Poezii – Volumele Antume Si Postume

CORPUS DE TEXTE
POEMELE LUMINII, 1919, vol. I
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce
le-ntîlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte, / Lumina
altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adîncimi de întuneric, /
dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – / şi-ntocmai cum cu
razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare
taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfînt
mister / şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub
ochii mei – / căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” (PL, Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii, p. 9)
Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept cînd te văd / oare nu e un strop
din lumina / creată / în ziua dintîi, / din lumina aceea-nsetată adînc de
viaţă? / Nimicul zăcea-n agonie, / cînd singur plutea-n întuneric şi dat-a /
un semn Nepătrunsul: / „Să fie lumină!” / O mare / şi-un vifor nebun de
lumină / făcutu-s-a-n clipă: / o sete era de păcate, de doruri, de-avînturi,
de patimi, / o sete de lume si soare. / Dar unde-a pierit orbitoarea / lumină
de-atunci – cine ştie? / Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept cînd te
văd – minunato, / e poate că ultimul strop / din lumina creată în ziua dintîi.
(PL, Lumina, p. 10)
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! / Să nu se simtă Dumnezeu / în
mine / un rob în temniţă – încătuşat. / Pămîntule, dă-mi aripi: / săgeată
vreau să fiu, să spintec / nemărginirea, / să nu mai văd în preajmă decît
cer, / deasupra cer, / şi cer sub mine- / şi-aprins în valuri de lumină / să
joc / străfulgerat de-avînturi nemaipomenite / ca să răsufle liber
Dumnezeu în mine, / să nu cîrtească: / „Sunt rob în temniţă!” (PL, Vreau să
joc, p. 11)
Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu. / Văzduh topit ca ceara-n arşiţa de
soare / curgea de-a lungul peste mirişti ca un rîu. / Tăcere-apăsătoare

stăpînea pămîntul / şi-o întrebare mi-a căzut în suflet pînă-n fund./ N-avea
să-mi spună / nimic pămîntul? Tot pămîntu-acesta / neîndurător de larg şi-
ucigător de mut, / nimic? / Ca să-l aud mai bine mi-am lipit / de glii
urechea – îndoielnic şi supus- / şi pe sub glii ţi-am auzit / a inimei bătaie
zgomotoasă. / Pămîntul răspundea. (PL, Pămîntul, p. 12)
În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn / cum bate ca o inimă de
clopot / şi-n zvonuri dulci / îmi pare / că stropi de linişte îmi curg prin vine,
nu de sînge. / Gorunule din margine de codru, / de ce mă-nvinge / cu aripi
moi atâta pace / când zac în umbra ta / şi mă dezmierzi cu frunza-ţi
jucăuşă? / O, cine ştie? – Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu
peste mult sicriul, / şi liniştea / ce voi gusta-o între scândurile lui / o simt
pesemne de acum: / o simt cum frunza ta o picură în suflet – / şi mut /
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, / sicriul meu, / cu fiecare clipă care
trece, / gorunule din margine de codru. (PL, Gorunul, p. 13)
Un vînt de seară / aprins sărută cerul la apus / şi-i scoate rujide sînge pe
obraji. / Trîntit în iarbă rup cu dinţii – / gîndind aiurea – mugurii / unui
vlăstar primăvăratic. / Îmi zic: „Din rnuguri / amari înfloresc potire grele de
nectar” / şi cald din temelii tresar / de-amarul tinerelor mele patimi. (PL,
Mugurii, p. 14)
Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată / de-un văl, prin care nu
putem străbate cu privirea, / păienjeniş, ce-ascunde pretutindeni firea, /
(…) Şi-acum, cînd tu-mi îneci obrajii, ochii / în părul tău, / eu ameţit de
valurile-i negre şi bogate, / visez / că vălul, ce preface în mister / tot largul
lumii e urzit / din părul tău – / şi strig, / şi strig, / şi-ntîia oară simt /
întreaga vrajă, ce-a cuprins-o magul în povestea lui.(PL, Din părul tău, p.
15)
Viţe roşii, / viţe verzi sugrumă casele-n lăstari sălbatici / şi vînjoşi –
asemenea unor polipi ce-şi / strîng în braţe prada. / Soarele în răsărit – de
sînge-şi spală-n mare / lăncile, cu care a ucis în goană noaptea / ca pe-o

fiară. / Eu / stau pe ţărm şi – sufletul mi-a dus de-acasă. / S-a pierdut pe-o
cărăruie-n nesfîrşit şi nu-şi găseşte / drumul înapoi. (PL, La mare, p. 16)
Atîtea stele cad în noaptea asta. / Demonul nopţii ţine parcă-n mîni
pămîntul / şi suflă peste el scîntei ca peste-o iască/ năprasnic să-1 aprindă.
/ În noaptea asta-n care cad / atîtea stele, / tînărul tău trup / de vrăjitoare-
mi arde-n braţe / ca-n flăcările unui rug / Nebun, / ca nişte limbi de foc eu
braţele-mi întind, / ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi, / şi ca să-ţi sorb,
flămînd să-ţi mistui / puterea, sîngele, mîndria, primăvara, totul. / In zori
cînd ziua va aprinde noaptea, / cînd scrumul nopţii o să piară dus / de-un
vînt spre-apus, / în zori de zi aş urea să fim şi noi / cenuşă, / noi şi –
pămîntul. (PL, Noi şi pămîntul, p. 17)
Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de
lună / În piept / mi s-a trezit un glas străin / şi-un cîntec cîntă-n mine-un
dor, ce nu-i al meu. / Se spune, că strămoşi, cari au murit fără de vreme /
cu sînge tînăr încă-n vine, / cu patimi mari în sînge, / cu soare viu în
patimi, / vin, / vin să-şi trăiască mai departe / în noi / vieaţa netrăită. /
Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de
lună. / O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cînta / şi tu odată peste
veacuri / pe coarde dulci de linişte, / pe harfe de-ntuneric – dorul sugrumat
/ şi frînta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie? (PL, Linişte, p. 18)
Presimt: / frumoase mîni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu / căldura voastră
capul plin de visuri, / aşa îmi veţi ţinea odată / şi urna cu cenuşa mea. /
Visez: / frumoase mîni, cînd buze calde-mi vor sufla / în vînt cenuşa, / ce-o
s-o ţineţi în pălmi ca-ntr-un potir, / veţi fi ca nişte flori, / din care boarea-
mprăştie – polenul. / Şi plîng: / veţi fi încă aşa de tinere atunci, frumoase
mîni. (PL, Frumoase mîini, p. 19)
Cînd izgonit din cuibul veşniciei / întîiul om / trecea uimit şi-ngîndurat prin
codri ori pe cîmpuri, / îl chinuiau mustrîndu-1 / lumina, zarea, norii – şi din
orice floare / îl săgeta c-o amintire paradisul – / Şi omul cel dintîi,
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s